31

Bună, sunt Cristina şi am 31 de dinţi. Nu ştiu unde este unul. Ştiu unde nu este: între incisivul şi caninul din stânga sus. Unde s-o dus? Habar n-am. Ştiu doar că m-am trezit pe la 11-12 ani, după ce terminasem cu scosul şi crescutul dinţilor, că îmi lipseşte un dinte. Apoi să vezi: ce-i de făcut cu spaţiul cela? Plus că am o tendinţă genetică de strungăreaţă... No, numai bine, s-o gândit mama şi pe 15 septembrie 2003 m-am procopsit cu un aparat dentar. Fix. Adică de ăla de nu se poate da jos. L-am dat jos definitiv pe 15 februarie 2006 şi mi-o dat la schimb doctoriţa unul mobil (îl puteam scoate ziua,ca să mă iubeşte băieţii). L-am aruncat din greşeală (da, din greşeală, săracul) prin august.

Dar asta nu schimbă nimic. Tot 31 de dinţi am. Mă gândeam să-mi fac implant după ce am să devin bogată sau măcar după ce mă informez foarte bine pe subiect. Sau nu. De ce să aduc un dinte-străin la mine-n gură? Unul dintre cei mai antipatici oameni pe care i-am cunoscut vreodată mi-o zis la modul sincer că zâmbesc frumos. Eu îl cred...

P.S. Datele de mai sus sunt date cu unicul scop de a mă lăuda mie însămi (şi nu numai) cu memoria mea bună.